Europa este din nou în stare de șoc. Și nu este nici metaforă, nici clișeu. Moartea atâtor oameni n-are cum să nu te impresioneze. Nu sunt cifre în statistici. Sunt ființe umane, ca oricare dintre noi. Moartea lor nu are nicio justificare. Nu este nici un război civil, nici unul religios. Este violență oarbă, semn că niște oameni nu mai găsesc alt răspuns problemelor cu care se confruntă.
Nu ar fi pentru prima oară în istoria umanității când se petrec astfel de lucruri. Ele sunt, din punctul meu de vedere, semnul unor profunde rupturi în sânul societăților, rupturi pe care un context particular le-a dus la extrem. Ei bine, în loc să ne intereseze cauzele acelor rupturi, și să căutăm să le reparăm, suntem victimele gândirii în clișee, o periculoasă anulare a spiritului critic.
Oricât ar părea de ciudat în lumea noastră, atât de ”conectată”, dialogul între culturi și civilizații este, poate, la cel mai jos nivel din istorie. Clișeele despre care vorbeam se răspândesc cu viteza luminii, și anulează orice efort de cunoaștere a celuilalt, de înțelegere a lui. Lipim etichete, și lăsăm ca ele să facă restul. Vedem cu ce rezultate oribile și-o fac!
Ne lipsește, mai mult ca oricând, o cultură umanistă. Care să ne facă să înțelegem că toți suntem înzestrați cu aceleași drepturi și obligații, că toți avem responsabilități față de viața noastră și față de viața semenilor noștri. Trăim într-o cultură a confruntării, în societatea de piață, o gravă distorsionare a ceea ce înseamnă umanitate.
Violenței celor care au masacrat atâția oameni la Paris, ieri noapte, i se va răspunde cu mai multă violență, din partea celor care-și numără și-și plâng acum morții. Se imaginează răspunsuri și mai dure unei probleme care ne privește pe toți: fluxurile de refugiați și de emigranți economici. Pe care o serie de state și de organizații, teroriste sau ”exportatoare” de democrație, le folosesc pentru a-și atinge obiective de natură politico-militară, dar și economică. Nimeni nu-i inocent în această mizerabilă partidă de poker geopolitic, în care viața a milioane și milioane, bărbați, femei și copii, este pusă în discuție, și în pericol, cu un cinism incredibil, care neagă orice valoare pe care o fluturăm, ca semn al unei ”civilizații” superioare.
Ciclul acesta al violenței trebuie întrerupt. Și cât mai rapid cu putință. Iar primul lucru pe care statele implicate îl pot face este să nu mai finanțeze și să nu mai sprijine militar și logistic grupurile violente și fanatizate, prin intermediul cărora își poartă războaiele în locuri sensibile, cum este acum Siria. Niciun război purtat prin intermediari n-a rezolvat vreo problemă. Războiul, în general, nu rezolvă probleme, ci doar pregătește condițiile apariției altor conflicte. Primul Război Mondial a pregătit terenul pentru un al doilea, și mai distrugător.
În al doilea rând, fără măsuri de natură economică și socială, care să micșoreze drastic baza de recrutare a fanaticilor dispuși să omoare cu sânge rece și fără remușcări, nu vom reduce violența. Democrația nu se construiește cu tancul, și nici cu bombardierul. Oamenii trebuie să fie convinși de virtuțile și de avantajele ei. Dar când ”democrația” le aduce o soartă mai rea, din soluție ea devine problemă.
În al treilea rând, avem de făcut un uriaș efort de educație. Trebuie să înțelegem lumea în care trăim, în toată complexitatea ei. Să învățăm să respectăm diferențele, să nu le mai transformăm în argument pentru conflict. Și nu în ultimul rând, să învățăm să ne respectăm, ca oameni. Deocamdată nu am învățat nimic din ceea ce ni s-a întâmplat. Ceea ce este dezamăgitor, și de rău augur. Vom învăța ceva din ceea ce s-a întâmplat ieri seară la Paris? Mă tem că nu, pentru că și atacul asupra redacției Charlie Hebdo a rămas doar un pretext pentru etalarea ipocrită a ”regretelor”, și atât. Ce trebuie să se mai întâmple, pentru a ne trezi la realitate?