Vorbim tot mai des despre binele comun, pe care se presupune că noi, reprezentanții poporului, îl apărăm și îl promovăm în Parlament. Întrebarea este ce conținut dăm acestei noțiuni, de vreme ce națiunea este mai divizată ca oricând, când cultura confruntării nu mai lasă loc de dialog și de un minim consens în legătură cu ceea ce avem de făcut pentru a ne dezvolta și pentru a ne afirma interesele în ceea ce numim concertul națiunilor? Răspunsul la întrebare este practic imposibil de dat, în condițiile de pe scena noastră politică.
Putem avea o largă diversitate de viziuni și de poziții în legătură cu orice problemă căreia suntem chemați să-i găsim soluții. Dar nu cred că există vreun motiv care să ne împiedice să fim de acord în momentele decisive pentru viitor. Nu poate exista o politică europeană a PSD, una a PNL și alta a USR, spre pildă. Politica europeană a României nu poate fi fragmentată și nici nu poate deține cineva monopolul asupra politicii externe a României. Ea trebuie să fie operă comună. Cu toate astea ne confruntăm cu acest monopol, total anticonstituțional, și cu atâtea politici europene câte partide sunt.
Azi, 9 mai, marcăm trei evenimente determinante, până la urmă, pentru ceea ce este azi România: Ziua Independenței de Stat, Ziua Victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial, care este punctul zero al reconstrucției continentului și al proiectului european, din care suntem acum parte cu drepturi egale cu ceilalți membri ai UE, și Ziua Europei. Proiectul european poate fi sintetizat simplu: pace și prosperitate, prin democrație și cooperare, sub semnul reconcilierii istorice.
Ne lăudăm că suntem furnizori de securitate și de stabilitate pe continent. Securitate și stabilitate nu înseamnă doar să cumpărăm mai mult armament, sau să trimitem mai mulți militari în afara țării, pe diverse teatre de operații. Securitate și stabilitate înseamnă o societate românească pacificată prin încetarea războiului româno-român, prosperă, reconciliată, care lasă istoria istoricilor și care își construiește viitorul, nu doar își rescrie, convenabil pentru unii, trecutul.
În fond, asta înseamnă binele public: o societate împăcată cu ea însăși, reconciliată, solidară, un stat partener, nu oprimant, al cetățeanului, o democrație funcțională, o guvernare performantă, respect față de diversitatea de opinii, dar mai ales respectul voinței cetățenilor. Nimeni nu poate avea pretenția că știe mai bine decât cetățenii ce este bine pentru ei. Nici dictatura majorității, dar nici tirania minorităților.
Pentru asta trebuie să devenim conștienți de obligația de a ne asuma răspunderea pentru alegerile pe care le facem, ca generatori de politici publice. Politici publice care privesc întreaga societate, până la urmă. A face imposibilă guvernarea, fie că este cea la nivel central, fie că este la nivel local, pentru a nemulțumi populația și a o monta împotriva unui partid sau a altuia, a bloca administrațiile, a respinge orice inițiativă doar pentru că vine din partea ”dușmanilor” politici este o formă de iresponsabilitate, indiferent de unde vine ea. Cetățenii nu trebuie să plătească pentru incapacitatea noastră de a sluji, concret, binele public. Până la urmă toți răspundem pentru eșecuri, și toți avem partea noastră de contribuție la succesele, nu foarte multe, guvernărilor care s-au succedat din 1989 până acum.
Este un apel la rațiune și la normalitate în politică. Este nevoie de el, cu atât mai mult cu cât tratăm, din păcate, totul doar din perspectiva câștigului sau pierderii electorale. În această logică războinică binele public nu încape. De aici respingerea politicii de către cetățeni. Iar fără cetățeni, fără implicarea lor, democrația rămâne doar o formă fără fond și, pentru mulți, un inamic. De aici și creșterea tentației populiste și chiar totalitare. Avem la ce ne gândi, atunci când suntem tentați să uităm de ce ne aflăm aici, în Parlamentul României.
Declarație politică pe care am susținut-o în Senatul României miercuri, 9 mai 2018.