Consiliul Național al Audiovizualului a respins propunerea legislativă de modificare a Legii 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, prin care s-ar fi eliminat obligativitatea achitării taxei radio-tv. Nu discut acum oportunitatea acestei propuneri legislative. Dincolo de accentele ei populiste, această propunere exprimă însă insatisfacția cetățenilor față de prestațiile televiziunii publice. Despre cauzele și consecințele acestei satisfacții ar trebui să discutăm foarte serios.
Televiziunea publică este în criză. Cei care au condus-o până acum, după mandatul regretatului scriitor și editor Valentin Nicolau, au încercat să prezinte această criză drept una economică. Lipsa banilor este explicația bună la toate. Da, banii lipsesc, deși în 2005, când a plecat Valentin Nicolau, instituția era pe plus cu bugetul, cum pe plus este, de ani buni, serviciul public de radio. Mă tem că înaintea crizei financiare a fost criza de proiect a televiziunii publice, criză care a generat, la rândul ei, criza de resurse.
Dacă vrem să avem în continuare un serviciu public de televiziune, serviciu de care avem acută nevoie, mai ales în actualul peisaj al audio-vizualului, trebuie să începem prin a da serviciului un proiect de viitor, care să plece de la nevoia de a îndeplini misiunea sa de bază, definită clar de lege. Televiziunea publică trebuie să uite de existența televiziunilor comerciale, să nu mai încerce să concureze cu ele, imitând ceea ce au mai vulgar și mai superficial ele, ci să se poziționeze ca o sursă alternativă, și de programe, și de abordări, față de acestea.
Nu, publicul nu este nici superficial, și nici consumator de vulgaritate. Dovadă este faptul că scade consumul de programe tv de acest gen, așa cum și tabloidele, care făceau tiraje de neimaginat acum puțini ani în urmă, acum sunt și ele pe marginea prăpastiei financiare, cu tiraje scăzute dramatic. Este o criză a modelului de a face televiziune în România, și TVR are toate datele pentru a fi prima care o depășește. Cu condiția să-și propună acest lucru.
Cred că una dintre cele mai nefericite decizii ale conducerii televiziunii publice a fost renunțarea la TVR Cultural. Cred că reconstrucția ei trebuie să înceapă de la regândirea locului pe care cultura îl ocupă în programele sale. Cum cred că, dacă televiziunea publică demonstrează voință de schimbare, și se îndreaptă cu fața la public, dacă începe să ofere programe de calitate, posibil de realizat chiar în aceste condiții financiare precare, ar fi de gândit chiar și creșterea taxei radio-tv. Oamenii vor să știe că plătesc mai mult pe un produs de calitate. Dacă li se oferă acest produs de calitate, prețul va fi acceptat. Deocamdată, ei socotesc că nu merită să plătească ceea ce li se oferă. Nu e drept pentru mulți dintre cei care lucrează în televiziunea publică, dar asta este realitatea.
Televiziunea publică nu poate fi independentă de publicul său. În schimb, trebuie să fie neutră politic, pentru că în politizarea excesivă, într-o direcție sau alta, este și ea un motiv al îndepărtării publicului de instituție. Partidele politice trebuie să asigure această neutralitate, prin felul în care înțeleg să își structureze relația cu serviciul public.
Soluția la problemele televiziunii publice nu poate veni decât din interiorul instituției. De aici încolo se poate discuta orice. Iar cei care lucrează în televiziune trebuie să înțeleagă insatisfacția publicului, și să răspundă acestei insatisfacții prin schimbarea atitudinii față de public. Toate astea nu sunt realizabile de azi pe mâine. Numai că spectatorii postului public nu prea mai au răbdare. Și asta este, la rândul ei, o mare problemă. Cu tact, înțelepciune, cu efortul tuturor celor responsabili, se poate găsi o ieșire din criză.