A apărut zilele acestea o nouă hartă a sărăciei în România. Una dintre multele hărți de acest gen, care reflectă o realitate: avem o problemă cu sărăcia. Și nu una dintre cele pot fi trecute cu vederea. Reacțiile cititorilor merg de la contestarea datelor, pentru că ”la noi nu e așa, noi muncim, nu ca ăia din Moldova!” până la a atribui sărăcia în exclusivitate lipsei infrastructurilor de transport, deși se vede clar că sărăcia este o problemă chiar și în regiunile unde există o rețea densă de căi de transport și unde se investește în continuare în dezvoltarea lor.
Ce nu am văzut în toate comentariile este o preocupare pentru a găsi modalități de depășire a actualei stări, pentru combaterea activă a sărăciei. Cei mai mulți comentatori repetă un soi de mantră neo-liberală, cea a ”săracilor care sunt săraci pentru că sunt leneși, bețivi, nu vor să muncească și stau cu mâna întinsă la pomana statului”. Cu astfel de abordări sigur nu facem nimic în domeniul combaterii fenomenului, în afară de a-i blama pe săraci pentru sărăcia lor.
Harta aceea a sărăciei este, de fapt, harta decalajelor de dezvoltare între diversele regiuni ale României. Și, dacă vom avea curiozitatea s-o suprapunem peste hărți asemănătoare, care reflectă situația din interbelic, vom vedea că ne-am întors acolo de unde am încercat, dar nu am reușit, pe perioada comunismului, să plecăm. Adică să reducem aceste decalaje de dezvoltare. De ce? Unde s-a greșit în comunism, unde greșim acum?
În comunism rețeta reducerii decalajelor de dezvoltare a fost industrializarea și urbanizarea accelerată a zonelor rămase în urmă. Asta a dus la apariția zonelor mono-industriale. Care au funcționat, mai bine sau mai rău, câtă vreme a existat un sistem care centraliza scopurile și mijloacele. Situația României n-a fost singulară. Dar nici suficientă. Schimbarea sistemului, prin revenirea la democrație și la economie de piață, prin deschiderea economiei românești – total nepregătită pentru acest șoc – a fost un adevărat dezastru pentru aceste zone, care sunt locul în care sărăcia a învins dezvoltarea.
Tot pe harta aceea – din care trebuie să scoatem Bucureștii, care au o situație specială – vedem că zonele relativ prospere sunt cele cu economie diversificată, care oferă mai multe oportunități de investire, dar și de ocupare a forței de muncă. Întrebarea este cum vom reuși să atragem din nou în circuitele dezvoltării aceste zone, pentru că aceste zone mono-industriale mai au o problemă: sunt lipsite de forță de muncă. Din cele trei milioane de români plecați să muncească afară, cei mai mulți provin de aici și din mediul rural. Lucru care face sărăcia, la nivel colectiv, și mai insuportabilă, deși, poate, la nivel individual emigrația rezolvă niște probleme.
Un model de rezolvare a problemei ar fi cel al chinezilor, care folosesc resursele oferite de zonele în care dezvoltarea economică este explozivă, pentru a investi în dezvoltarea zonelor sărace din țară și pentru a reduce disparitățile între diversele regiuni ale Chinei. Este un exemplu clasic de intervenție a statului, pentru redistribuirea bogăției unei națiuni. Într-un fel sau altul, toate statele, inclusiv cele occidentale, membre ale UE, folosesc acest mecanism. UE, ca ansamblu, prin programele de dezvoltare regională, spre pildă, face același lucru la nivelul celor 28 de membri. Doar că procesul este lent și resursele limitate, fie că este vorba despre resursele românești, sau despre cele europene.
Un alt model ar fi folosirea unor stimulente de natură fiscală, pentru a atrage investiții străine în zonele cu probleme. Dar și acest instrument – care are limite naturale, ca să spun așa – este restricționat de regulile de funcționare ale piețelor din UE. Acest tip de abordare nu este bine văzut, pentru că înseamnă, de fapt, dumping fiscal, și social, deopotrivă.
Cel mai rațional ar fi să folosim ambele modele, în care solidaritatea regiunilor mai dezvoltate cu cele mai puțin dezvoltate să se combine cu un sistem de stimulare a investițiilor în zonele sărace. Sigur, nu ne mai putem întoarce la modelul din comunism. La fel de sigur este însă că statul va trebui să joace un rol central în acest proces acum, prin ceea ce numim ”planificare strategică.” Fără o astfel de abordare, vom tot face hărți, și nu se va schimba nimic.