Se vorbește destul de des, în special în mass-media, despre patrimoniul cultural național, prin care se înțelege, însă, exclusiv patrimoniul material: tezaurul arheologic, patrimoniul arhitectural, civilizația materială țărănească. Se vorbește mult, se face puțin, dar măcar se vorbește, ceea ce face ca, atunci când se petrece ceva grav – cum ar fi demolarea unui imobil de patrimoniu –, opinia publică să se inflameze și, măcar, să se rețină vinovățiile, pentru o perioadă în care acestea vor putea fi și pedepsite.
Despre patrimoniul imaterial nu se vorbește deloc. Nimeni nu pare conștient că instituții ca Festivalul George Enescu, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu sau Transilvania International Film Festival, de la Cluj-Napoca, deși nu au sedii, nici conducere permanentă, nici salariați, reprezintă bunuri de patrimoniu național cu o valoare extrem de ridicată.
S-au încheiat recent cea de-a XXI-a și, respectiv, cea de-a XIII-a ediție a FITS și TIFF. Ambele, cu palmarese impresionante, au oferit publicului sute de reprezentații de teatru și proiecții de film, expoziții și conferințe, dialoguri și lansări de carte de specialitate, atât în spații convenționale, cât și în spații neconvenționale. FITS și TIFF sunt renumite, de altfel, pentru implicarea în societate, pentru promovarea culturii și a educației artistice, pentru apropierea artei de public.
Nici măcar evidența faptului că manifestările au atras zeci de mii de oameni, dintre care câteva mii bune de turiști străini – și nu din cei de croazieră, care coboară pentru două ore în port, ci turiști care au stat câte o săptămână în Sibiu și Cluj-Napoca –, nu este, se pare, suficientă pentru a-i determina pe oficialii Ministerului Culturii, ai Administrației Fondului Cultural Național, să elaboreze o strategie culturală națională care să declare asemenea manifestări drept bunuri de patrimoniu imaterial cu valoare strategică, direcționând către ele resurse și logistică și interfațându-le cu investițiile în turism și infrastructură.
Cultura română vie are nevoie de această strategie, fără de care puținele resurse se risipesc, în loc să fie concentrate acolo unde pot aduce rezultate spectaculoase, pe multiple planuri. Fără ea, nu numai patrimoniul material, ci și cel imaterial se poate risipi, sărăcindu-ne pe toți.