Acesta este textul integral al alocuțiunii pe care am susținut-o în deschiderea Cursurilor de vară ale Universității „Nicolae Iorga”, la Vălenii de Munte:
Încerc, astăzi, la Cursurile de vară ale Universității „Nicolae Iorga”, un sentiment reconfortant: acela de a fi martorul tradiției. Înființate de ilustrul savant, într-o epocă romantică (în care nimeni nu ar fi pus sub semnul întrebării, ca azi, valoarea educației și a culturii), aceste cursuri, reînființate cu același romantism, dar într-o epocă mult mai puțin propice, rezistă și, an de an, se constituie în ceea ce Nicolae Iorga a intenționat de la bun început să fie. Și anume, o școală a valorilor naționale și europene, a reflecției critice pe marginea ideilor timpului, într-un spirit liber de prejudecăți și, în același timp, responsabil.
Temele care vor fi dezbătute anul acesta sunt, fără discuție, teme fundamentale. La fel este şi lansarea ultimelor două volume de discursuri parlamentare ale lui Nicolae Iorga, adevărat compendiu de istorie a României, în primele patru decenii ale secolului trecut. Ceea ce nu înseamnă, din păcate, și că ele sunt cu adevărat dezbătute de către societatea românească actuală. În măsura în care media – cea tradițională și cea virtuală – sunt un turnesol verosimil al ideilor care circulă în societatea noastră, atunci aș spune că mai degrabă superficialitatea este la putere, nu valorile. Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des și mai serios de ce se întâmplă așa, pentru că nu putem spune că nu avem motive de îngrijorare.
În aceste zile un eveniment trist a făcut să fie adusă în discuție epoca monarhică a istoriei noastre. Cu câteva excepții, discuția a fost în nota de superficialitate și aproximație care face inconfundabilă dezbaterea publică românească. Împlinirea a 150 de ani de la venirea pe tron a lui Carol de Hohenzollern este un punct de reper istoric. A constituit un eveniment capital pentru istoria modernă a românilor. La fel de importantă a fost înființarea Academiei Române, instituție culturală centrală în viața spirituală și politică a națiunii, care se întâmpla tot cu 150 de ani în urmă. Ele nu țin, din păcate, capul de afiș. Nici volumele de discursuri ale lui Iorga, mă tem, nu vor fi semnalate decât în publicațiile culturale. E nevoie, în aceste condiții, ca mințile luminate să se întâlnească, într-un cadru cu certe rezonanțe istorice și culturale, pentru a le dezbate și pentru a transmite societății un semnal despre importanța lor.
În felul său aspru, până la urmă, Carol I și-a pus amprenta, întâi de toate, pe o epocă fastă, de mare cultură și de mare construcție națională în țara noastră. Firește că nu i se datorează lui totul. Nu el a scris marea poezie a lui Eminescu, nici teatrul lui Caragiale, nu el a proiectat podurile de oțel ale lui Anghel Saligny, nici nu a făcut descoperirile lui Victor Babeș. Însă el, în calitate de suveran al României, a știut să patroneze în chip benefic și să unifice eforturile naționale. Nu a avut sânge românesc, dar a avut patriotism românesc. S-a gândit la țara lui, chiar dacă i-a fost una de adopție. Iar cei care l-au înțeles, l-au urmat.
Sunt multe gesturile prin care s-a vădit acest patriotism intransigent al Regelui Carol I. Mă voi opri asupra unui singur demers: sprijinul dat de proaspătul domn pentru înființarea și activitatea instituției care va deveni, după un timp, Academia Română.
Desigur că înființarea Societății Literare Române – cum s-a numit, la 1/13 aprilie 1866, cea care avea să fie consacrată drept Academia Română – nu a fost opera exclusivă a noului domnitor Carol. La 1866 se creease deja atât orizontul de așteptare necesar unei asemenea instituții, în tânăra Românie, ca și în celelalte provincii locuite de români și aflate sub ocupație străină. Existau, de asemenea, câteva personalități culturale cu care mentalul colectiv național se identifica, în principal scriitorii, istoricii și filologii generației pașoptiste. În pofida reconsiderării critice la care îi va supune, nu peste mult timp, Titu Maiorescu (el însuşi, ulterior, un membru marcant al Academiei), nu le poate fi contestat acestor personalităţi – un Vasile Alecsandri, un Timotei Cipariu, un Ion Heliade-Rădulescu – devotamentul lor pentru cultura națională și un spirit tineresc, „de dimineață a poeților”, cum zice acad. Eugen Simion, i-a făcut să fie întemeietori. Ai limbii, ai literaturii, ai istoriografiei noastre moderne.
Ce ar trebui să înțelegem noi, astăzi, din această decizie a proaspătului domnitor al României, de a susține Academia Română? Personal, văd două rațiuni care au stat la baza acestui sprijin. Tânărul domnitor, venind dintr-o țară de mare și solidă cultură europeană, a știut că nu se poate clădi o națiune modernă fără valori și fără o reprezentare socială a acestor valori. Carol, împreună cu cei care au lucrat la întemeierea Academiei, a știut că, deși Parlamentul joacă un rol constituțional și social uriaș, nu clasa politică trebuie să constituie acel Panteon al valorilor naționale.
Politica, oricât de onestă și de bine făcută, este trecătoare. Valorile perene ale unei națiuni sunt valorile culturii. Investiția în cultură nu înseamnă o investiție egoistă într-un bun de lux, accesibil doar elitei, ci, dimpotrivă, înseamnă o investiție într-un bun de uz național, valabil și folositor, direct sau indirect, tuturor. Cultura este și produce educație, frumosul generează moralitate, știința înseamnă progres.
Cred că a sosit din nou momentul să investim în cultură, pentru că investiția în cultură este o investiție în educație, în morală, în viitorul României. România de azi are la fel de multă nevoie de cultură, de valori, de stabilitate intelectuală și de progres ca și cea de la 1866.
A doua rațiune pentru care gestul lui Carol de a susține permanent activitatea Academiei Române trebuie să constituie un imbold ține de rolul fundamental pe care îl are gândirea prospectivă, într-o lume care se mișcă foarte repede. Carol a investit în Academia Română pentru că avea, ca domnitor, o gândire prospectivă. Europa era în plină transformare, și în centrul acestui proces erau știința, tehnologia, cunoașterea, iar astea nu rimau cu traiul de azi pe mâine, cu lipsa unei viziuni și a unui plan de viitor.
Pentru a scoate România din înapoierea în care o dusese istoria, pentru a-i reda demnitatea latină și perspectiva europeană, era nevoie de o gândire prospectivă. Această nevoie o simțim și acum, dar, spre deosebire de sfârșitul secolului al XIX-lea, nu mai știm, nu mai putem, să-i dăm un răspuns adecvat. Este cu atât mai de neînțeles această neputință, cu cât avem un nivel de educație general incomparabil cu acela de la sfârșitul secolului al XIX-lea, procesul de modernizare și de occidentalizare este o realitate, nu un deziderat. Ce ne lipsește? Să fie sentimentul datoriei față de cetățeni, și de națiune? Ne lipsește unitatea, ca națiune?
Unitatea națională se câștigă, întâi și întâi, prin unitate culturală. Mica Românie de la 1866 putea trăi, de bine, de rău, și fără Academie. Dar fără Academie n-ar fi existat niciodată România Mare de la 1918. Academia Română (și oamenii care, fără a fi fost academicieni, ca Mihai Eminescu, i-au împărtășit spiritul și ideile) a creat limba română literară, gramatica ei, a stimulat cercetarea istoriei literare și a istoriei generale, furnizându-le românilor despărțiți de frontiere arbitrare o primă istorie comună, un prim etos comun. De asemenea, un prim set de repere identitare: scriitori, filologi, istorici, gânditori.
Mi se pare excepțional, prin clarviziune, și gestul noii Academii de a-i aduce la București pe reprezentanții culturali ai tuturor provinciilor românești: din Transilvania, din Banat, din Bucovina, din Basarabia, ba chiar și din Balcani. Aducând la viață culturală națională toate provinciile românești, Academia a făcut posibilă Marea Unire și progresul cultural național.
Astăzi, a avea gândire prospectivă înseamnă, în principiu, a crea o strategie. Avem strategii naționale în unele domenii (apărare, politică externă, fonduri europene) și ele funcționează, mai bine sau mai puțin bine. În cultură nu avem nici până azi, după 27 de ani de democrație, o strategie culturală națională.
Ne revine obligația să alcătuim şi să ne asumăm o Strategie Culturală Națională care să țină seama de provocările mileniului al III-lea, ale integrării europene, dar și de necesitățile concrete ale culturii române. E nevoie să ierarhizăm prioritățile, să susținem mai apăsat cultura vie, marile festivaluri internaționale, cinematografia, dar și edițiile critice, revistele literare și cercetarea științifică. E nevoie, înainte de toate, să creăm un cadru în care, asemeni Academiei Române la 1866, oamenii de cultură să poată din nou lucra împreună, fără antagonisme și fără ingerințe politice. Pentru mine aceasta este o obligație morală, și un program politic, în același timp.
Mă mai preocupă ceva, dincolo de această strategie în sine. Cui se adresează ea, cui se adresează cultura română? Suntem un popor de țărani, în care 46% din populație încă trăiește la țară (una dintre cele mai ridicate cote din UE), dar cel puțin 75, dacă nu 80%, din populație are rude la țară. Aici, la Vălenii de Munte, avem ocazia să vedem, în regiunea în care s-a stabilit și a făcut școală Nicolae Iorga, frumusețea și capacitatea formidabilă de cultură a țăranului român. 46% din populația României, acea țărănime despre care Iorga spunea într-un discurs parlamentar celebru (din 5 decembrie 1930) că „este o posibilitate infinită”, lipsește din aproape orice proiect cultural din țara noastră.
A sosit, prin urmare, timpul să reintroducem țăranul român în actul cultural. Să regândim formele și modalitățile prin care, folosind noile tehnologii ale informației, să redăm traiului țăranului o dimensiune culturală. Numai Biserica nu e suficientă, e nevoie de școală, e nevoie de lectură, de meșteșuguri și arte populare. Cineva spunea, cândva, că visează la un țăran român care să fie un fermier și să meargă joia la concert, iar duminica la biserică. Eu aș spune, prelungindu-i gândul, că, dacă nu îl ajutăm să meargă joia la concert, nu va fi niciodată un fermier, în adevăratul sens al cuvântului, oricât de des ar merge la biserică…
Cultura este un integrator, inclusiv pentru politică. Da, cultura politică este o parte a fenomenului cultural, și asta pune cultura în centrul societății. Dacă avem îndoieli, discursurile parlamentare ale lui Nicolae Iorga ne reamintesc aceste lucruri.
Întreaga activitate parlamentară a savantului, cu greşelile şi cu izbânzile ei, poate constitui un exemplu pentru cei de azi şi ne poate furniza idei şi perspective fructuoase. Atenția pe care el a acordat-o lumii țărăneşti a mers mână în mână cu interesul său permanent pentru protejarea şi valorificarea monumentelor istorice (citez două strălucite intervenții, din 15 decembrie 1926 şi din 7 aprilie 1928). Iorga nu era tradiționalist din necunoaşterea culturii europene, ci din convingerea că națiunea română şi cultura ei au ceva de oferit Europei, dar pentru asta trebuie un efort de protecție şi cunoaştere, de integrare într-un proiect. Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 ne-a dat proiectul: rămâneau de definit noile obiective, și instrumentele necesare atingerii lor. Pe unele am reușit să le definim, mai ales în cultură și în educație, pe altele nu, și eșecul democratic al României interbelice stă mărturie. Este un eșec din care nu am învățat, dacă judecăm starea de fapt de acum.
Cu o ușurință incredibilă scoatem din circuitul cultural nu doar lumea rurală, nu doar o parte semnificativă a lumii urbane (cea care ar trebui să participe mai activ la actul cultural), cât și o bună parte din patrimoniul nostru. Sub ochii noștri se desfășoară campania subscripției publice pentru cumpărarea operei lui Brâncuși, ”Cumințenia pământului”. Toate bune şi frumoase, dar asta în timp ce aceia care o regizează nu fac nimic pentru aplicarea legii, votate în Parlament, pentru înființarea muzeului Brâncuși la Târgu Jiu. Cum nu fac nimic din ceea ce aveau de făcut pentru finalizarea procesului de înscriere a Ansamblului de la Târgu Jiu în registrul Patrimoniului Cultural Mondial al UNESCO. Dosarul a fost retras pentru a putea fi adus la zi, cu observațiile făcute de experți, respectând un anumit calendar. Public nu se mai știe nimic despre acest dosar.
A proteja patrimoniul, a stimula cultura națională şi a valorifica tradițiile înseamnă mult mai mult decât o campanie publicitară. Înseamnă o viață de apostolat pe baricadele politicii, de luptă încrâncenată pentru un crez şi, desigur, responsabilitatea pe care ți-o dă cunoaşterea domeniului.
Știu, lui Iorga i se reproșează multe, din diverse motive, nu toate oneste și inocente. Cei care vorbesc de erorile lui Iorga – o scuză a propriilor erori – să nu uite un lucru: savantul a plătit cu viața pentru convingerile sale. Pentru o viață dedicată națiunii şi democrației, răsplata a fost glonțul… Avem în fața noastră două volume substanțiale de discursuri parlamentare. Pentru că, dincolo de regi, de prim-miniștri, de dinastii politice sau de efemere construcții politice, coloana vertebrală a României politice a constituit-o Parlamentul. Instituție care, atunci, ca și acum, a fost ținta tuturor atacurilor, obiect al urii multora. Dar fără Parlament, ca garant al drepturilor și libertăților cetățenești, al suveranității naționale, am fi făcut și mai puțin decât am făcut. Să nu uităm asta! Ori de câte ori Parlamentul a fost ocolit sau ignorat, lucrurile au sfârșit rău. Inclusiv pentru Nicolae Iorga.
Doamnelor și domnilor,
Mă bucur că Universitatea „Nicolae Iorga” prilejuiește, an de an, asemenea dezbateri care, prin caracterul lor deschis și prin reunirea de oameni politici, oameni de cultură, administratori locali și public, rezonează dincolo de pereții acestor încăperi, devenind idei și proiecte și stimulând speranța. Prin asemenea manifestări, afirmăm nevoia ca în țară să își facă simțită prezența, cum spunea Iorga, „o suflare proaspătă de încredere, o însănătoșire morală”.
Va multumesc!