Tragediile cu repetiție din Mediterana, unde valuri-valuri de emigranți încearcă disperați să fugă de sărăcia din nordul Africii, dar mai ales de conflictele civile din zonă amintesc dureros de alte fenomene asemănătoare: cele din Caraibe, unde cubanezii fugeau-și fug-din cauza politicilor promovate de guvernul de la Havana, și de valurile succesive de refugiați din țări asiatice, în special din Vietnam, care se îndreptau spre Australia.
Numai astăzi agențiile de presă internaționale vorbesc despre faptul că în apropierea insulei italiene Lampedusa au fost peste 700 de victime. Nu sunt niște cifre, într-o statistică. Sunt ființe umane, ca oricare dintre noi. Cu visele lor, cu nevoile lor, cu speranțele lor. Sunt tineri, gata să-și asume riscuri, numai pentru a asigura un viitor decent lor și familiilor lor. Și, din păcate, Italia, dar și alte țări europene, lovite, la rândul lor de criză, au mijloace tot mai limitate pentru a-i ajuta.
Ceea ce face această tragedie și mai greu de acceptat este faptul că acești oameni au ajuns o armă în mâna extremiștilor din Libia și din alte țări nord-africane, o armă împotriva Occidentului. Mulți dintre emigranți sunt urcați cu forța în vase despre care nimeni nu poate spune cum de mai plutesc, și trimiși spre Europa. Se profilează o criză similară exodului albanezilor, din anii 90, imediat după căderea comunismului.
Italia are nevoie de solidaritatea UE. Libia are nevoie de o soluție pașnică, și rapidă, pentru războiul civil care a urmat căderii lui Gaddafi. Cei care își pun viața în pericol au nevoie de condițiile necesare pentru a-și schimba viața în bine, fără ca efortul lor să însemne condamnarea la moarte. Avem o criză umanitară la granițele noastre. Și ea se poate agrava oricând. N-o putem ignora. Cred că avem mijloacele necesare pentru a o rezolva, dacă vom înțelege consecințele amânării unor soluții, din motive care țin de considerente care nu iau în calcul faptul că mor oameni. Care nu sunt doar cifre în statistici.