Smerenia e cea care ne face mai puțin periculoși pentru exercitarea puterii
Câteva considerații omiletice cu privire la Pilda Vameșului și a Fariseului, celebrată Duminica trecută, pot fi suportul unei reflecții despre putere, smerenie și adevăr, elemente fără de care nici comunitatea noastră spirituală, nici cea politică, nu se pot constitui. Aș putea expune această pildă din perspectiva virtuților creștine, a tipurilor de rugăciune, ori a felului în care, receptarea vameșului de către fariseu obligă la derivarea unor standarde prin care privirea către Celălalt face posibil dialogul cu Celălalt întru Hristos. Însă dat fiind contextul prezenței noastre aici, cred că cea mai bună cale de a deschide hermeneutica biblică din spatele acestei pilde este una a teologiei politice, o lectură secundară care emerge din felul în care tema îndreptățirii este fundamentul acestei pericope. Dacă la întrebarea ce te face demn înaintea lui Dumnezeu, răspunsul pildei este acela că numai cel smerit și umilit este cel care va cunoaște lumea nevăzută, la întrebarea ce ne îndreptățește să fim unii înaintea celorlalți, fără a ne privi ca privilegiați, superiori sau mai vrednici unii față de alții, răspunsul ține de principiul unei egalități naturale, care își are temeiul în credință și în dragostea față de semeni. Fariseul e cel care uită să îl iubească pe celălalt ca pe sine însuși, pentru că nu poate iubi pe niciun altul în afară de sine. Această autocentrare este cea care transformă fariseul într-o ființă care se exclude de la comunitatea pe care o reprezintă trăirea întru Hristos alături de ceilalți. Fariseul este cel care pică testul poruncii a IX-a, mărturisind
strâmb împotriva vameșului, neînțelegând că grația lui Dumnezeu nu este rezultatul unei olimpiade pentru fericire veșnică la care candidații cad unul câte unul, ci competiția cu sine însuși pentru a rămâne alături de ceilalți, pentru a te bucura de Dumnezeu. Ceva ce, într-un anumit sens, seamănă cu fisurile consensului comunității politice și vulnerabilităților contractului social astăzi: sperăm la căderea celuilalt, indiferent că el este un individ sau o alteritate colectivă, de tipul unui partid; eșuăm în a construi un bine colectiv, câtă vreme credem că măsura lui este expresia vieții și acțiunii unui singur autor.
Dar să privim lucrurile mai îndeaproape: știm din începutul Triodului (Luca 18, 9) că pilda e rostită „către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți”. Or, aceasta este o atitudine politică, de tip Leviathan, a războiului tuturor împotriva tuturor: o dată, pentru că există acest sentiment imprudent și periculos, că dreptatea e discreționară și relativă, că are autori particulari, or chiar culori politice, când toți ar trebui să fim slujitori ai unei singure dreptăți; a doua oară pentru că această singularitate nedemocratică, în care fiecare crede că e posesorul dreptății, duce la disprețuirea, deci marginalizarea celorlalți. E necesară întoarcerea la pilda Vameșului și a Fariseului, pentru că e o pericopă a democratizării dreptății și adevărului, la care toți avem acces în mod egal, dacă ne îndrumăm rațiunea și ne călăuzim inima prin credință. Între acești indivizi care se cred drepți și îi disprețuiesc pe ceilalți, și osândiții de serviciu ai istoriei, Dumnezeu se arată ca cel ce este: un monarh spiritual, e adevărat, ontologic, dar un monarh, care face din dreptate și adevăr obiectul proprietății tuturor, câtă vreme fiecare dintre noi
e dispus să acceadă la acestea cu bună credință. Astăzi, toți cei care în numele politicii de compromis și al avantajului electoral construiesc discursuri prin care afirmă că adevărul absolut le aparține, sunt cei care falsifică democratizarea adevărului, care dintotdeauna a avut rădăcini creștine.
Pericopa evanghelică spune așa: „Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş ”. Închipuiți-vă că în locul templului avem tribuna de la care vorbim alegătorilor noștri, după ce am jurat că vom proteja țara și oamenii ei, sub cuvântul lui Dumnezeu. „Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.” (Luca 18, 11-12) Cine este fariseul? Cel care alunecă în trufie, punând sub pretextul iubirii de Dumnezeu dragostea de sine. El pică testul credinței pentru că e lipsit tocmai de încrederea că Dumnezeu va ști să vadă la el cele plăcute: milostenia, compasiunea, empatia. Și pică testul credinței nu doar pentru că îi strigă lui Dumnezeu cele pe care ar trebui să le vadă, transformându-l într-o instanță de recompense, ci și pentru că le săvârșește pe toate acestea din obligație, din datină, din conformismul față de imperative care ar trebui să fie porunci ale inimii, nu datorii ale voinței. Hristos spune „nu judecați și nu veți fi judecați”. Fariseul judecă pentru că vrea să fie judecat ca fiind diferit față de aproapele lui, mai cu seamă, față de vameș. Nevoia de diferență e cea care îl pierde. O diferență falsificată, nenaturală.
Păstrând exercițiul imaginarului politic, închipuiți-vă că rugăciunea fariseului e un discurs electoral. „Noi – indiferent de
culoarea politică – nu suntem ca ceilalți”. Dacă Dumnezeu e mâhnit că falsul creștin își face campanie spirituală din asemenea lozinci, închipuiți-vă cât de obosit trebuie să fie electoratul de felul în care, o dată la patru ani, discursurile de campanie reactivează portavocea fariseului – „votați cu noi, noi nu suntem ei, noi suntem altfel”. „Noi nu suntem nedrepți, noi am dat.” Și- acum, priviți la vameș. „ Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând:
„Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”. Cine este vameșul? Cel care nu pleacă în campanie pentru sufletul lui. Cel care vrea să fie ales nu pentru că a greșit, ci pentru că recunoaște că a greșit și se căiește pentru asta. Mândriei fariseului i se opune smerenia vameșului. Lecția biblică e despre credință. Lecția politică e despre încredere. Și în credință, și în politică, e mai greu să îți recunoști păcatele decât să îți mărturisești dreptatea. Toate campaniile politice seamănă cu vehiculele instanțelor fără de păcat. Dacă există o criză civică, dacă oamenii resimt revolta, frustrarea, dezamăgirea, setea de mai bine, dar nu se mai pronunță prin puterea lor civilă – prin vot – față de niciuna dintre acestea, e pentru că există sentimentul că o dată la patru ani ai de ales între farisei. Și, oricât de dificil v-ar suna, nu mai avem vameși. Ne recomandăm că suntem îndreptățiți să avem puterea. Dar nu mai avem încrederea celor de la care ar trebui să ne luăm putere și pe care ar trebui să îi iubim ca pe noi înșine: cetățenii. De ce? Pentru că felul nostru de a face politică, de a răspunde opoziției, de a genera retorică electorală – uneori populistă, uscată și discriminatorie, e acela de a ne considera întotdeauna îndreptățiți pentru guvernare. Uneori, Împărăția guvernării e prea mică pentru noi toți la un loc, așa cum fariseului i se părea grădina lui Dumnezeu un loc neîncăpător și pentru el, și pentru vameș. Și aici greșim.
„Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” La prima vedere, căderea fariseului și salvarea vameșului sunt, de fapt, expresii ale câștigării vieții veșnice, prin osândire sau prin iertare. Veșnicia înseamnă rai și iad, bine și rău, după merit. Dar dacă Împărăția lui Dumnezeu funcționează meritocratic, tot așa și lumea văzută a lui Dumnezeu funcționează meritocratic. Atunci când ne arogăm merite care nu ne corespund, devenim însă farisei. Adevărata povață din spatele acestei pericope privește fariseismul ca plagă politică. Fariseul umilește vameșul: se lipsește de îndreptare prin răutate, discordie, mândrie. Vameșul e acela care nu aduce ocară nimănui, ci îl laudă pe Dumnezeu, cerând îndurare, și prin asta dobândește îndreptățire înaintea Celui de Sus. E un discurs al corectitudinii politice în spatele rugăciunii vameșului, corectitudine pe care nu o stăpânim, în ciuda faptului că întreaga noastră misiune politică revendică drept repere corectitudinea și adevărul. În final, și vameșul și fariseul sunt ființe ale păcatului, numai că primul se salvează prin smerenie, în ciuda oricărei fărădelegi. E o înălțare de la nivelul căreia vameșul nu va mai cădea, pentru că nu e o smerenie prefabricată, instrumentalizată, politizată. Elogierea propriilor virtuți este un păcat: aceasta este lecția din spatele rugăciunii fariseului. Rugăciunea lui are un efect invers celui intenționat: îl îndepărtează pe Dumnezeu. Vameșul și fariseul sunt simboluri ale smereniei și mândriei: ei fac pare dintr-o societate de clasă, numai că, atenție, această societate administrează vederea de sus în jos și de jos în sus, nu prin sentimente de milă și compasiune, ci, vorba Sf. Grigorie de Nyssa, prin urcușurile și coborâșurile inimii: „mândria este un fel de urcuș «în jos», pe când smerenia, născută din credință, este o «coborâre în sus»” (Troparul al IV-lea). Sunt nenumărate personajele politice ale Scripturii, care fac din smerenie și mândrie resursele unor politici publice ale incluziunii sau ale prigoanei. Avem farisei, vameși, dar și saduchei – adică aristocrați ai timpului, cu funcții sacerdotale, cărturari – „elitele” poporului, dar nu în numele compromisului și parvenitismului social, ci al înțelepciunii, zeloții – comunitatea politicienilor credincioși care vizează eliberarea poporului de sub romani, expresia unei rezistențe și administrative, nu doar ideologice. Vameșii sunt cei care colectează taxele imperiale, simpli operatori de capital, am putea spune, în numele statului, dar știm, istoric, că aveau nenumărate mijloace la dispoziție pentru a jefui populația. Morala e aceea că vrând să nu fim farisei, ar trebui, în egală măsură, să nu fim vameși, în sensul administrativ disfuncțional. Nu de puține ori, electoratul trece în poziția fariseului, tot arătând cu degetul spre vameșii care zeciuesc neîndreptățit poporul.
E o pildă pe care am ales-o spre dezbaterea noastră de astăzi pentru că are potențialul de a regenera o comunitate și de a ne aminti că suntem aici ca parte a unei societăți politice, care are ca precedent contractual cu Dumnezeu, întemeiat prin dreptul divin. Am ales pilda Vameșului și a Fariseului pentru că are capacitatea de a personifica politic, într-o alegorie neintenționată, dar care rezistă unei lecturi politice, combatanți care reduc adevărul la tehnica ostracizării celuilalt, a excluderii lui, a discriminării. Or adevărul trebuie să fie ceea ce permite tuturor, indiferent de păcate, vicii, dorințe și virtuți, să privească spre aceleași lucruri. Nu în ultimul rând, am ales această platformă pentru dezbaterea noastră de astăzi pentru că deseori, în politică, figura celor smeriți lipsește sub falsul sentiment că smerenia e tactica marilor pierzători, că dacă nu muști vei fi mușcat, că dacă nu arăți spre un dușman vei fi cel dintâi demonizat.
Or în atâta aroganță, populism și demagogie, ar trebui să ne cucerim oamenii și să lucrăm în slujba lor pentru o țară mai civilizată și o societate mai incluzivă, empatică și tolerantă, nu strigând ce virtuți ne îndreptățesc pentru asta, ci ce păcate odată conștientizate, ce greșeli politice odată asumate, nu ne fac mai periculoși pentru exercitarea puterii.
Ionuț Vulpescu, 23 februarie 2021.