De fiecare dată când reflectez asupra antisemitismului contemporan – și, din păcate, realitatea ne obligă s-o facem tot mai des–, mă gândesc la situația paradoxală a României de astăzi. Paradoxală, pentru că, din păcate pentru noi, comunitatea evreilor este tot mai mică, fapt pe care îl regretăm, gândindu-ne numai la contribuția ei la dezvoltarea culturii românești. În acest timp vocile antisemite se aud tot mai tare, semn al ignoranței. Intoleranța vine esențial din necunoaștere, din lipsa dialogului între oamenii obișnuiți, cei care construiesc, până la urmă, climatul necesar conviețuirii. Rolul elitelor intelectuale și comunitare este acela de a face posibil dialogul și de a-l ține în viață.
Evident, se poate aprecia, pe bună dreptate (și am auzit voci autorizate ale iudaismului românesc și universal) că nivelul antisemitismului în România de azi este scăzut, în raport cu situația din Occident. Există, e adevărat, antisemiți, și sunt foarte activi mai ales în mediul virtual, dar, pe ansamblu, situația coexistenței minorității evreiești cu majoritatea este bună, iar în spațiul politic, civic și cultural nu avem nici o forță semnificativă care să susțină extremismul și antisemitismul.
Datorită progresului societății românești, implementării reglementărilor și valorilor europene, dar și succesului unui proces complex de educație, viața publică românească s-a așezat pe o coordonată a normalității. Minoritatea evreiască este reprezentată în Parlament, participă activ și cu deosebite rezultate la tot ceea ce înseamnă politica, economia, cultura și viața socială românească. La fel de importante au fost eforturile de cunoaștere reciprocă, de recuperare a memoriei trecutului, de prezentare a ceea ce a însemnat comunitatea evreiască pentru România.
Pe de altă parte însă, antisemitismul există, și acest lucru nu poate fi ignorat, chiar dacă el este marginal și se manifestă mai puțin virulent decât în alte țări din zonă și din Europa, în general. Simpla lui existență trebuie să fie – și este – un semnal de alarmă pentru noi, toți. Există antisemitism chiar în zone în care evreii au dispărut cu totul de decenii întregi. Fenomenul antisemitismului fără evrei este îngrijorător, pentru că relevă natura irațională, anti-umană, a antisemitismului, ca și faptul că antisemitismul nu este, de fapt, decât o acoperire a spiritului totalitar pur și simplu.
Antisemitismul nu-i privește numai pe evrei. Pentru evrei, el este o amenințare, dar pentru majoritate, el este un semnal de îngrijorare, căci trădează prezența ascunsă a unei boli. Un rol important în combaterea sa îl joacă educația. Cred că, menținând studiul în școală al Holocaustului, trebuie să acordăm o mai mare atenție altor două aspecte ale culturii toleranței: a) relevarea contribuției etniei evreiești la dezvoltarea și modernizarea României, printr-un program complementar celui menit să studieze Holocaustul în România și în lume, și b) promovarea de activități extra-curriculare care să le permită elevilor, în special celor din zone fără evrei, să cunoască pe viu viața și activitatea comunităților evreiești din România; de asemenea, strângerea legăturilor între școlile și elevii din România și cei din Israel.
Dacă vom reuși în acest demers – iar eu n-am nici o îndoială că vom reuși –, sunt convins că România nu va aluneca pe calea periculoasă pe care au alunecat unele democrații occidentale, ba chiar va alina multe răni ale trecutului.
