După atentatele de la Bruxelles, de marți, auzim din nou că ”suntem în război”. Mă tem că, așa cum spunea politologul Pascal Boniface, directorul IRIS, Institutul de Relații Internaționale și Strategice, în interviul acordat ziarului belgian Le Soir, facem o eroare fundamentală. Pentru că legitimăm, într-un fel, ceea ce nu poate fi legitimat: terorismul, și odată cu el pe cei care-l practică, inclusiv pe cei din ISIS. Le oferim un statut pe care nu trebuie să-l aibă niciodată: acela de parte a unei soluții presupus politice, când ei nu sunt decât problema.
Dacă este adevărat ce spune Carl von Clausewitz, anume că războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace, nu ne este foarte clar continuarea cărei politici ar fi ”războiul”, război pe care, culmea, nu atât militarii sunt nerăbdători să-l poarte, ci unii politicieni, susținuți și de o parte a intelectualității publice. Numai că, dacă apelăm la război, fie și doar în retorica discursului public, recunoaștem explicit că ne aflăm în fața unui grav eșec al politicii.
În România, și nu numai, mulți s-au repezit să arate cu degetul spre multiculturalism, ca fiind politica eșuată, care trebuie suplinită de război. ”Când multiculturalismul devine potenţial criminal şi real criminal, îi pui limite. Democraţia nu înseamnă impotenţă de a-ţi apăra valorile fundamentale. E o secetă enormă de oameni politici de calibru. În momentul de faţă, Occidentul, prin Occident înţelegând tot Occidentul, SUA inclusiv şi Europa occidentală sunt într-o criză de oameni politici de ţinută, de forţă, de determinare, de oameni care ştiu să salveze barca atunci când ia apă. Eu n-am nevoie de doamna Mogherini plângând delicat la o conferinţă de presă, n-am nevoie de preşedintele României care cheamă oamenii la Cotroceni şi transmite condoleanţe victimelor. Astea sunt gesturi care se fac, dar nu de unele singure, ele trebuie complinite de măsuri foarte ferme.” Astea sunt spusele unui inefabil filosof român, nu ale cine știe cărui ”cruciat” dintre aceia care îngropau porci pe locul în care ar trebui să se înalțe o moschee în București. Aplauzele sunt garantate. Și după?
Chiar nu se știe faptul că aceia care au comis atentatele, fie că e vorba despre Franța, Belgia, Marea Britanie sau Spania, erau născuți și crescuți în occidentul european, educați acolo, cei mai mulți fiind bine integrați în societățile respective? Ce are multiculturalismul cu asta? Este vorba despre cetățeni cu drepturi, libertăți și obligații egale cu noi toți. Ce să facem? Să condamnăm comunități întregi, pentru că unii membri comit acte criminale? Să pornim un război împotriva lor? Să declanșăm un război civil, plecând de la etnie și religie? Să fim lucizi: dacă e să fie război, cum se exprimă unii lideri politici și intelectuali publici, acel război nu va fi nici în Siria, nici în Libia, Irak sau mai știu eu unde și-a făcut cuib acum ISIS. Nu. Va fi un război civil în Europa. Un război împotriva rațiunii.
Continentul ăsta a mai cunoscut epoci întunecate, marcate de războaie religioase, pentru că unii au refuzat să accepte diferența. Războaie purtate fie împotriva musulmanilor, fie împotriva unor creștini care se abăteau de la ”calea dreaptă”, și susținute de intelectualii din epocă. Franța, care a gustat pâinea amară a unor astfel de războaie, sau alte țări, care au cunoscut și ele astfel de episoade sângeroase, ar trebui să fie mai precaute când evocă acum nu știu ce ”războaie” împotriva terorismului.
Avem suficiente mijloace, și legale, și tehnice, și instituționale, pentru a lupta împotriva terorismului. Mai mult, am dovedit că o putem face. Uităm de terorismul basc? Sau de cel irlandez? Care au provocat multă suferință și multe victime. Dar nimeni n-a pornit un război împotriva bascilor sau a irlandezilor. Deși au fost destule excese de ambele părți. Putem combate și actualele forme de terorism. Dar nu ostilizând, prin condamnarea în bloc, largi categorii de cetățeni, întâmplător de altă credință ca noi, ci făcându-i aliații noștri în combaterea unui fenomen criminal, până la urmă. Nu, nu putem să-i facem pe teroriști actori ai unei soluții politice, pentru că ne-am nega valorile. Dar putem să-i marginalizăm, să-i facem să nu mai fie purtătorii de cuvânt ai unor nemulțumiri, reale, ale unor categorii de cetățeni.
Ar fi grav să avem, din motive de tratament emoțional, la cald, al unor unor evenimente tragice, un război împotriva rațiunii. Abia atunci am avea cu adevărat o problemă. Insurmontabilă. Poate ne gândim mai serios înainte de a adopta atitudini marțiale. Dau bine pe hârtie, sau pe sticlă, dar mai mult încurcă, atunci când este să găsim soluții.