Azi se împlinesc 150 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I, domnitor, apoi rege al României. Este un moment important al istoriei noastre, cel care marchează cu adevărat intrarea în modernitate a României. Venirea lui pe tron reprezenta atât un compromis intern al clasei politice, care-și dorea, într-un fel, un arbitru străin de ”obiceiurile pământului”, cât și dorința de a ne rupe de un spațiu geo-politic, pentru a ne lega și mai temeinic de occidentul european.
Știm ce a însemnat domnia lui Carol I, cu bune și cu mai puțin bune. A dat țării prima Constituție, una dintre cele mai moderne, după standardele vremii, a construit și consolidat instituții, armata română a fost capabilă să își îndeplinească misiunile, luptând pentru consfințirea independenței națiunii. Este regele sub a cărui domnie România a devenit independentă, după ce generația lui 1848 realizase unirea Principatelor Române.
Lucrarea sa a fost continuată de Ferdinand, sub a cărui conducere s-a împlinit Marea Unire din 1918 și a început un amplu proces de dezvoltare economică și socială, pentru a face dintr-un gest simbolic o realitate palpabilă. Monarhia a fost o perioadă care face parte din istoria țării și trebuie judecată cu obiectivitate și bună-credință, fără idei preconcepute, indiferent de convingerile noastre, republicane sau monarhiste. Să distingem între oameni și instituții, chiar și atunci când o personalitate excepțională face ca omul să se confunde cu instituția.
Nu știm, adesea, să prețuim darurile pe care le primim. Unul dintre acestea este faptul de a fi contemporani, atâta timp după prăbușirea comunismului, cu ultimul participant direct la marile decizii istorice luate în Europa între 1944-1948. Un martor tragic, care nu a putut împiedica prăbușirea țării sale (ciopârțită și comunizată cu forța de Armata Roșie), dar care a făcut tot ce a putut pentru a salva ceea ce se mai putea salva. În primul rând Statul Român, apoi câteva valori românești (care au putut profita de cei 4 ani de relativă libertate, 1944-1948, pentru a pleca în lumea liberă) și, nu în cele din urmă, simbolurile libertății și ale României adevărate.
Mă refer la Regele Mihai I, cel care, cu sobrietate și tenacitate, s-a opus pas cu pas, după 23 august 1944, regimului comunist, care se instala și se consolida la putere.
După revenirea, legală și constituțională, a Regelui Mihai I, împreună cu Casa Regală a României, în țară (unde, sper că suntem de acord, republicanii dețin încă majoritatea absolută), a început o nouă perioadă de strălucire a instituției regale. Casa Regală a României, sub conducerea înțeleaptă a fostului suveran, a sprijinit constant eforturile de integrare a țării în lumea euro-atlantică (din care ne îndepărtase actul din 30 decembrie 1947) și a fost un factor activ de echilibru în societatea românească. A susținut cultura și caritatea, a promovat cunoașterea istoriei adevărate a vechii Românii și a exilului, s-a asociat multor inițiative generoase, care au vizat ieșirea țării din conul de umbră în care intrase după prăbușirea comunismului.
Nu am știut întotdeauna să ne bucurăm de faptul că suntem contemporani cu un simbol al istoriei Europei. Nu i-am adresat la timp Majestății Sale întrebările necesare și nu am știut să profităm de informația istorică pe care suveranul o purta cu sine, ca factor-cheie al unor evenimente cruciale în existența națiunii noastre.
Am ratat o dezbatere onestă despre republică și monarhie. Despre tradiția noastră istorică și despre situația de azi. Chiar dacă nu ar fi dus la reinstalarea monarhiei, cu siguranță că o asemenea dezbatere ar fi limpezit multe din necunoscutele care au înconjurat și mai înconjoară și azi funcția de șef de stat. Și ar fi limitat, astfel, abuzurile care au marcat, în ultimul deceniu, exercitarea ei.
Cunoașterea și recunoașterea meritelor istorice ale regalității române este și cel mai bun omagiu pe care îl putem aduce figurii istorice a Regelui Carol I.