Anul 2014 începe, pentru cultura română, sub un spectru amenințător: cel al iminentei dispariții a revistelor de cultură. Cele 8 publicații ale Uniunii Scriitorilor, ca și alte câteva reviste editate de fundații private sau finanțate pe plan local, se află în pericol de a-și sista apariția. Aceasta, după ce unele dintre ele apăreau deja, de la jumătatea anului acesta, în condiții mai mult decât precare, ca urmare a sistării finanțării de la Administrația Fondului Cultural Național.
Dispariția revistelor literare ar reprezenta, fără exagerare, o cateastrofă culturală și politică pentru România.
Sper că le este cunoscut decidenților în materie de finanțare a culturii faptul că România modernă, de la 1830 încoace, este construită, în bună măsură, pe „umerii” unor reviste culturale. De la Curierul românesc la Dacia literară, de la Convorbiri literare la Viața românească și de la Sburătorul la România literară, toate ideile care au structurat construcția statului român, unitatea națională, independența, rezistența în fața tăvălugului comunist și, în anii de după 1989, integrarea europeană, au fost susținute și promovate în revistele noastre de cultură, înainte de a deveni realități ale spațiului politic. Acestea reprezintă astăzi, din cauza salarizării deficitare a bugetarilor, și principala hrană spirituală a intelectualității noastre, care nu își mai permite să cumpere prea multe cărți.
Atrag atenția că revistele de cultură nu sunt detergenți sau pastă de dinți, și nici spectacole de divertisment, astfel încât să le aplicăm deviza „nu rezistă pe piață, trebuie să dispară”. Ele sunt construite de oameni de cultură, nepricepuți în chip firesc în materie de afaceri, în redacții mici, cu salarii ridicole și, cel mai adesea, pe baza unor colaborări neplătite. Dacă nu reușesc să facă profit, nu este pentru că oamenii care le alcătuiesc și dau viață sunt incapabili, ci pentru că revista de cultură este un produs spiritual, cu valoare simbolică, nu unul material, cu valoare pecuniară. Ele nu cer, pentru a supraviețui, privilegii, ci un modest sprijin financiar, care este menit să asigure tipărirea revistei, cheltuielile de difuzare (pentru ca ea să ajungă în mâinile celor care au nevoie de ea) și niște salarii mai mult decât modeste, pe care femeile de serviciu din Parlament le-ar considera, pe bună dreptate, jignitoare.
Este nedemn ca un stat european să permită, în anul 2013, ceea ce vechea Românie, deși mai mică și mai săracă, nu a permis. Căci Spiru Haret a decis să finanțeze, în 1901, revista Sămănătorul, după cum și mult-hulitul Rege Carol al II-lea a pus, în 1930, Loteria Națională să finanțeze Revista Fundațiilor Regale.
Fac un apel la noul ministru al Culturii, la conducerea Administrației Fondului Cultural Național pentru a găsi soluții ca apariția celor 10-12 publicații culturale care fac parte din patrimoniul național viu să continue, pe baze normale, și în 2014.