Nici nu fusese bine desemnat Victor Ponta ca purtător al mandatului de premier, că unii analişti s-au repezit să descoasă firele subterane care s-ar afla în spatele acestei decizii, oarecum neaşteptate, spuneau ei, a lui Traian Băsescu.
S-a avansat, astfel, ipoteza că desemnarea ar fi un cadou otrăvit, pe care şeful statului l-ar face Opoziţiei. Că, astfel, ar fi pus liderul PSD în faţa imposibilităţii de a face o majoritate guvernamentală (căci votul în Parlament a fost împotriva a ceva, nu pentru). Sau că, acceptând acum mandatul de premier, Victor Ponta şi-ar recunoaşte implicit politicianismul, căci a afirmat de multe ori, la unison cu ceilalţi colegi de Opoziţie, că îşi doreşte puterea prin alegeri. În sfârşit, că Băsescu şi PDL doresc să se prezinte la alegeri fără a avea atârnată de picior ghiuleaua guvernării.
Sunt ipoteze. Un fapt e cert: Băsescu nu prea putea face altceva. Pe cine să-l desemneze premier, acum, când delegaţia FMI e la Bucureşti? Pe un alt Lucian Croitoru, pe care să-l poarte degeaba prin Parlament până în toamnă? Iar, între timp, piaţa să se prăbuşească şi România să ajungă într-o situaţie ca a Greciei? Pe acelaşi inefabil Boc, pe Elena Udrea? Azi, când Spania a primit cel mai slab rating de ţară din UE (cu excepţia Greciei)? Cât putea fi de iresponsabil, ca să nu ia act de o evidenţă, cum este existenţa unei forţe politice puternice, USL, capabilă să preia frânele guvernării?
Eu cred că nu trebuie să ne îngrijorăm. Chiar dacă nu avem motive să sărim într-un picior de bucurie, căci preluăm o guvernare extrem de dificilă şi o economie vlăguită de resurse, trebuie să privim realist şi lucid situaţia. E de salutat şi că, în aceste condiţii, liderul PSD nu s-a dat în lături, respingând mandatul înainte de a încerca să formeze guvernul, iar Băsescu a ascultat de glasul raţiunii (şi al Constituţiei) şi nu a mai păcălit ţara, cum a făcut-o de atâtea ori.