Puțină lume a remarcat faptul că auto-definiția identitară a lui Mihail Sebastian, cea de „om de la Dunăre”, nu conține o închidere într-o matrice spirituală autarhică. Dimpotrivă, ea indică o deschidere comprehensivă.
Nu spun asta pentru a văduvi Brăila de unul dintre spiritele ei tutelare. Dimpotrivă. Deschiderea pe care o presupune formula „om de la Dunăre” nu este numai a gândirii lui Mihail Sebastian: ea este, concomitent, o caracteristică a spațiului multicultural și multietnic al Brăilei și una a comunității evreiești din România, în general.
La drept vorbind, Mihail Sebastian nici nu a plecat vreodată din Brăila natală, chiar dacă, după un bacalaureat spectaculos, și-a urmat la București maestrul spiritual care îl descoperise. După cum nici nu a încetat vreodată să fie un evreu exemplar, chiar în sânul unei generații crescute de Nae Ionescu și dedicată, în chip regretabil, naționalismului spiritual și extremismului politic. O formulă cum este aceea de „evreu improbabil”, propusă de o cercetare recentă asupra poziției identitare a lui Sebastian, mi se pare, în cel mai bun caz, o eroare. Ea provine din necunoașterea caracteristicilor profunde ale spiritului iudaic, care mizează nu pe certitudini cu putere de dogmă, ci pe întrebări, pe permanenta sondare a limitelor cunoașterii, pe îndoiala programatică, pe dialogul cu Dumnezeu și cu lumea.
Această intersecție a matricei brăilene cu îndoiala epistemologică evreiască l-a salvat, de fapt, pe Mihail Sebastian din marasmul spiritual al generației sale. Și l-a propulsat, postum, într-o postură de lider incontestabil și de autor a cărui statură crește, pe măsură ce opera sa este dezgropată din paginile publicațiilor interbelice, este reeditată și recitită de o pleiadă de critici și cercetători. Sebastian nu este numai conștiința interbelicului românesc, pe care îl așază, în cutremurătorul său jurnal, în rama unor observații morale pătrunzătoare. El este un mare scriitor, unul a cărui operă pare scrisă astăzi, al cărui stil, de o modernitate acută, nu a fost erodat de trecerea timpului. Fărâmele din care părea că este alcătuită opera sa se îmbină acum, într-o construcție amplă, atât în sens moral, cât și artistic.
Dar să revin la deschidere. „Omul de la Dunăre” este o referință la care Sebastian recurge, ca la o soluție salvatoare, între cele două tentații mor(t)ale între care este prinsă (și strivită de istorie) generația sa: extrema dreaptă, către care converg cele mai multe dintre vârfurile ei, și extrema stângă, de care sunt atrași alți câțiva componenți, și ei remarcabili, ai generației. „Omul de la Dunăre” e o sintagmă sinonimă cu umanismul liberal de astăzi, desemnând un necesar relativism în ordine spirituală, moderație în cea politică și consecvență în cea morală. Accentul pus pe elementul uman și pe individualitate – într-o epocă de colectivism agresiv și de aservire a individului de către stat – îl singularizează pe Mihail Sebastian. Îl singularizează salutar, căci aceste „ursitoare rele” ale gândirii totalitare penalizează cea mai mare parte din creațiile interbelice ale colegilor săi de generație, de la Mircea Eliade la Constantin Noica și de la Mircea Vulcănescu la Emil Cioran.
Am vorbit despre elementul brăilean din gândirea lui Sebastian. Toleranța, respectul față de alteritate, înțelegerea culturală (iar nu strict etnică) a noțiunii de românitate dau o notă aparte luărilor de poziție ale scriitorului, atât în ansamblul dezbaterii identitare interbelice, cât și în cadrul mai restrâns al opțiunilor ideologice ale colegilor săi. Noi înșine trebuie să rămânem fideli acestei complexități spirituale, evitând să îl reducem pe Mihail Sebastian la ipostaze parțiale, unele chiar caricaturale, cum ar fi cea de „evreu de extremă dreapta” sau, din nou, de „evreu improbabil”.
Mihail Sebastian este, astfel, cu adevărat un discipol al lui Nae Ionescu, deși nu împărtășește multe dintre ideile profesorului său. Între cei doi se creează o relație de amor intellectualis, care, ca orice mare iubire spirituală, depășește cu mult diferențele de opinie, oricât de sfâșietoare. O dovedește chiar jurnalul său, care consemnează într-un mod dramatic moartea lui Nae Ionescu și reacția umană impresionantă a discipolului, rămas nemângâiat, în pofida gravelor disensiuni dintre ei.
De asemenea, Sebastian este prietenul lui Eliade, cel puțin până la despărțirea fizică definitivă, pricinuită de plecarea ultimului în Occident, ca diplomat. Disensiunile dintre ei sunt chiar mai grave decât cele dintre Mihail Sebastian și Nae Ionescu, căci relația cu acesta din urmă era oarecum limitată de diferența de vârstă și de condiție (elevul, oricât de strălucit, are întotdeauna o rezervă față de profesor, chiar când îl depășește). Mircea Eliade și Mihail Sebastian sunt prieteni și colegi de generație, sunt „frați” care, la un moment dat, își împărtășesc totul, binele și răul deopotrivă. Răul, acest rău al secolului (extremismul politic), îi desparte, însă, la un moment dat. Mai bine zis, îl înstrăinează pe Eliade, în primul rând de el însuși, de natura sa funciarmente culturală, devotată științei și cunoașterii. Eliade se înstrăinează, dar Sebastian, „omul de la Dunăre”, posesor al unei străvechi culturi a toleranței și a respectului față de valoarea umană, continuă să fie custodele amintirii unei mari prietenii și, până la urmă, al amintirii adevăratului Mircea Eliade. Căci ceea ce rămâne valoros din creația interbelică a lui Eliade, este, simbolic vorbind, partea pe care o „conservă” amintirea lui Sebastian. Nu publicistica legionară tulbure, mustind de prejudecăți și atavisme spirituale, nici eseistica fals-spiritualistă, ci proza de calitate și cercetările de indianistică. Savantul Eliade, tânărul cu întinse ambiții culturale, nu ideologul legionar.
Nu numai toleranța și refuzul extremismului îl individualizează pe Sebastian în cadrul generației existențialiste. Ci și deschiderea. Mult timp am crezut că Mihail Sebastian este doar un foarte bun dramaturg și romancier. Astăzi, ediția critică a operei sale ne convinge că Sebastian este și unul dintre cei mai importanți critici literari din interbelic – epocă bogată în critici de referință, de la E. Lovinescu la G. Ibrăileanu și de la G. Călinescu la Șerban Cioculescu –, un mare critic dramatic și unul dintre cei mai buni critici plastici pe care i-am avut vreodată. E un alt fel de enciclopedism decât cel al lui Mircea Eliade. Unul de natură liberală, centrat pe factorul estetic, circumscris pornind din mai multe direcții. Sebastian procedează invers decât o fac avangardiștii, care deconstruiesc arta din toate direcțiile, dar și decât trăiriștii generației sale, care o dizolvă în experiență nemijlocită, în existență, negându-i, prin aceasta, esența.
Este, de altfel, un fin cunoscător al fenomenului modern, în literatură, plastică și în teatru. Și un atât de ireductibil estet, încât, asistând la o reprezentație a Teatrului „Barașeum”, în plină dictatură antonesciană, sub crunta legislație rasială, nu salută miracolul unui spectacol de revistă, care să descrețească frunțile evreilor români. Nu. În jurnal are cuvinte puțin măgulitoare față de respectiva reprezentație, cuvinte care nu trebuie interpretate ca un semn de „asimilare” (căci el însuși se afla sub interdicție, într-o situație precară și chiar periculoasă, datorită prieteniilor sale de stânga și de dreapta), nici ca o „trădare” a propriei comunități. Ele sunt un semn al ireductibilității esteticului în personalitatea lui Mihail Sebastian. Nici măcar războiul, nici măcar legislația rasială și începutul Holocaustului în România nu îl puteau determina să renunțe a cere teatrului înălțime artistică. E, desigur, de discutat dacă Sebastian avea sau nu dreptate, și mai exact, pe ce plan avea sau nu dreptate. Însă prezența suverană a criteriului estetic, într-o epocă a totalitarismelor care călcau în picioare acest criteriu, este semnul unei așezări spirituale sub zodia modernității și a „Europei bune”.
Căci „omul de la Dunăre” este, în realitate, un bun european. Într-o Românie tot mai sedusă de autarhism – căci ce altceva este acel orgolios „Prin noi înșine”, de după 1918? –, într-o generație care, pe urmele profesorului Nae Ionescu, predica „decuplarea de Europa”, Mihail Sebastian este unul dintre puținii care își păstrează busola. Care continuă să creadă în cultura franceză, în cultura democratică occidentală, în valorile toleranței, moderației și cunoașterii.
În acest sens, moartea sa absurdă (și învăluită încă în incertitudini), imediat după încheierea războiului și la începutul comunizării României, seamănă în mod straniu cu un sacrificiu. Cu un Eugen Ionescu deja în exil la Paris și un Mihail Sebastian plecat într-o lume mai bună, luciditatea, măsura și europenismul se retrag din viața noastră publică, făcând loc absurdului, extremismului de stânga și spiritului asiatic al „socialismului tătăresc” (după formula lui Petru Dumitriu).
Avem în Mihail Sebastian o personalitate culturală de dimensiuni impunătoare și o conștiință bună a României, într-o epocă impură și convulsionată.