Comunicarea pe care am susținut-o în cadrul unei sesiuni de comunicări științifice organizată cu prilejul Festivalului „Mihail Sebastian”, ce a avut loc la Brăila în perioada 3-6 noiembrie 2016.
„Sper că nu dezamăgesc pe nici unul dintre cercetătorii care, de-a lungul timpului, s-au aplecat asupra vieții și operei lui Mihail Sebastian, dacă spun că de-abia cele două ediții de după 1990 ale operei sale au relevat adevărata importanță a omului și a operei. Ediția academică, întrucât ne-a restituit dimensiunea impresionantă a personalității lui Sebastian, unul dintre cei mai mari oameni de cultură români ai secolului XX. O personalitate care poate sta, fără complexe, alături de un Tudor Vianu sau N. Steinhardt, prin multitudinea preocupărilor sale, prin acuitatea ideilor și prin profunzimea spiritului umanist. Apoi ediția Geo Șerban, întrucât a limpezit traseele spiritului creatorului și consecvența gândirii sale, într-o epocă a transformărilor și avangardelor.
Căci ambele ediții la care mă refer – și cea academică, realizată de un colectiv, și cea de la Hasefer, îngrijită de Geo Șerban – se întâlnesc într-un punct de convergență, care este caracterul profund umanist al spiritului lui Mihail Sebastian. Convingerile sale democratice, dăruirea sa pentru cultură și încrederea că arta, creația, pot mântui omul european de „răul secolului”, transpar cu claritate din zeci de articole și eseuri recuperate, din paginile revistelor interbelice, de către editorii de azi. Pagini pe care un destin nedrept l-a împiedicat pe autor să le introducă, la timpul cuvenit, între copertele unor cărți.
Primul indiciu al preeminenței spiritului umanist în gândirea lui Mihail Sebastian este, cred eu, multilateralitatea preocupărilor culturale în care acesta excelează. Este, pe de-o parte, scriitor, autor al unor romane și piese de teatru care au succes, generează emoții publice și dezbateri și, nu în ultimul rând, se citesc sau se joacă și azi.
În al doilea rând, este un excepțional critic literar, unul dintre cei mai buni pe care i-am avut, într-o epocă în care am avut mulți critici valoroși. Opera sa, adunată într-o carte de comentarii asupra literaturii interbelice, poate sta fără complexe lângă cea a lui E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu sau Șerban Cioculescu, marii cronicari ai modernismului.
Activitatea sa literară este încununată, tragic, de Jurnal: o scriere non-fictivă (dar în care se vede vâna de prozator și de portretist moral a autorului), în care toată istoria României dintre 1935-1944 este privită prin ochii acestui intelectual român evreu, format la școala filosofică a lui Nae Ionescu și a cărui generație virează, aproape toată, către extrema dreaptă.
După aceea, vine criticul de teatru: iarăși, unul dintre cei mai buni pe care i-am avut, un cunoscător desăvârșit nu numai al practicii, ci și al teoriei spectacolului dramatic modern. Cronicile sale dramatice sunt, nu o dată, autentice lecții despre arta spectacolului, despre montare și joc actoricesc, dar și despre cum se scrie un text dramatic.
Criticul de teatru este completat de un excepțional (deși, din nefericire, puțin cunoscut) critic plastic. Un critic care are și gustul, și instrumentele culturale care îi permit să guste arta pe toate palierele și în toate direcțiile în care ea se manifestă, în prima jumătate a secolului trecut, de la post-impresioniști la avangardă. Paginile dedicate lui Löwendal și lui Chagall, lui Jules Pascin și suprarealiștilor, sunt printre cele mai bune din bibliografia românească și europeană.
Lângă criticul plastic stă criticul muzical. Știam deja, din paginile jurnalului său intim, de pasiunea pe care o are pentru muzică și de orele de audiții muzicale pe care le petrece, la Ateneu, în fața aparatului de radio sau la patefon. În sute de pagini de gazetărie culturală, descoperim un critic muzical extrem de fin, cu gust, care înțelege sensul evoluției muzicii moderne, care știe să caute și să distingă între interpretări și viziuni componistice.
În fine, lângă toate aceste ipostaze ale personalității lui Mihail Sebastian trebuie să o adăugăm și pe cea, poate, mai controversată, a publicistului politic. Unul care, se știe, a scris aproape în exclusivitate la ziarul Cuvântul, al mentorului său Nae Ionescu. Un ziar reputat pentru poziția sa ideologică, unică între cotidianele românești ale deceniilor al treilea și al patrulea, care merge de la dreapta democratică, în primii ani, la extrema dreaptă, în anii din urmă. Sebastian, trebuie spus, nu colaborează la Cuvântul în etapa extremistă, ci mai ales la ziarul încă democratic. Și, mai ales, nu colaborează cu articole de extremă dreaptă. Crede și el, ca și Eliade, Noica sau Cioran, într-o Românie a culturii, dar o vede cu totul altfel decât aceștia: o vede ca pe o cultură a incluziunii, a majorității împreună cu minoritatea, ca pe un triumf al creativității împotriva politicianismului. Nu e nimic de extremă dreapta în publicistica lui Mihail Sebastian, în pofida încercărilor unora de a dramatiza și a instrumentaliza ceva simplu și firesc: prietenia umană, profundă și reciprocă, dintre Mihail Sebastian și profesorul său, Nae Ionescu. Publicistica lui Sebastian nu depășește cu un milimetru cadrul democratic, chiar atunci când condamnă (după o analiză lucidă) derapajele democrației românești interbelice. Din această perspectivă, ar fi fost un avantaj pentru societatea românească interbelică dacă am fi avut mai mulți critici ai slăbiciunilor sistemului politic și democratic românesc. Poate că ne-ar fi scutit de experința extremistă, care a lăsat răni adânci.
Al doilea element care mă îndreptățește să vorbesc despre Mihail Sebastian ca despre un umanist modern, într-un ev al extremismelor dezlănțuite, este pasiunea sa pentru fenomenul francez. Geo Șerban a realizat chiar o ediție extraordinară, o încercare de reconstituire virtuală a unei cărți pe care Sebastian a visat să o scrie, dar nu a mai apucat: Mirajul francez. Este o lectură extraordinară a fenomenului francez, ca și o auto-analiză a propriei relații cu Franța: o adevărată revelație a profunzimii convingerilor democratice ale scriitorului, a pasiunii sale pentru diversitate, pentru multiculturalitate, pentru raționalism. Aici se văd cel mai bine legăturile sale cu Nae Ionescu și generația sa (devotamentul pentru cultură, convingerea în funcția mântuitoare a artei, preeminența gândirii), dar și diferențele fundamentale care fac ca, în timp ce toți ceilalți merg tragic și rușinos spre extrema dreaptă, el să rămână ferm pe pozițiile democrației. În primul și în primul rând, îi desparte definitiv opțiunea lui Sebastian – ca și a lui Eugen Ionescu, de altfel – pentru raționalism, în timp ce toți ceilalți (Eliade, Noica, Vulcănescu, Cioran ș.a.) merg către iraționalism.
În fine, aș mai vorbi despre poziția lui Mihail Sebastian în dezbaterea identitară în care sunt angrenați, în anii ’30, evreii români. Mai discret și mai puțin combativ decât alții, Sebastian nu se aliniază nici aici pe pozițiile extremelor. Nu este nici comunist, nici asimilist (așa cum în mod eronat s-a afirmat uneori), dar nici sionist revizionist. Asemeni majorității comunității evreiești din România, el optează pentru integrarea în societatea românească, pe care o crede posibilă fără pierderea identității evreiești, prin creație, prin participarea deplină a evreilor la viața socială, economică, politică și culturală românească. Și aici, Mihail Sebastian rămâne rațional, echilibrat și moderat.
Cred că sunt argumente suficient de puternice ca să respingem interpretările care vor să facă din acest cărturar de excepție al nostru fie un legionar, fie un comunist. Fără îndoială că poziția sa nu a fost una comodă și nici ușor de menținut, într-o lume românească agitată de cele două extreme. Este drama lui Sebastian, drama însingurării sale progresive, pe care atât de dureros o consemnează jurnalul său.
În timp, însă, chiar și după decenii de aparent triumf al barbariei, opțiunea lui Mihail Sebastian s-a dovedit singura câștigătoare. Astăzi recunoaștem în el nu numai un mare om de cultură, ci și un reper moral și intelectual. Omagierea de astăzi este încă o dovadă că statura sa postumă nu face decât să crească.”