Rezultatul alegerilor din Spania vine să confirme ascensiunea unor noi forțe politice, apărute nu neapărat pe fondul nemulțumirii cetățenilor față de consecințele politicilor de austeritate, deși ele, politicile de austeritate, au jucat un rol central în apariția lor. Mi se pare că trebuie să privim mult mai nuanțat fenomenul emergenței de noi partide, și impactul lor asupra guvernării. Syriza este un exemplu de schimbare care, cum spunea cineva, nu schimbă nimic.
Emergența noilor partide spune ceva consistent despre schimbările sociale. Și Podemos, și Ciudadanos, sunt partide votate majoritar de tineri, și conduse de lideri tineri. Nu prea înțeleg ce este atât de radical de stânga în programul Podemos, dar cum nouă ne place să punem etichete, fie și stânga radicală. Înseamnă că nevoile tinerilor spanioli cer programe și politici sociale accentuat de stânga. Cu șomajul care în anumite regiuni spaniole atinge 50% și mai bine în rândul tinerilor, cu lipsa acută de locuințe, care nu le permite să-și întemeieze familii, timp în care sunt atâtea locuințe goale, rezultat al unei specule iraționale în domeniul imobiliar, cu costurile tot mai mari ale studiilor universitare, numai naivii se mai miră de succesul partidului în rândul tinerilor. Celălalt partid, Ciudadanos, dacă dăm sensul american cuvântului ”liberal”, este tot un fel de stângă, mai centristă, care ar trebui să fie interesată și de calitatea democrației spaniole.
De ce au fost penalizate vechile partide, socialiștii și conservatorii? Pentru că au uitat de alegători, și au promovat politici care mergeau împotriva intereselor lor, în schimb favorizau marele capital, în general străin (sună cunoscut, nu?), chiar în detrimentul celui spaniol, că s-au pliat pe cerințele, uneori absurde, ale Bruxellesului, și și-au justificat eșecurile prin nevoia de „austeritate”. Asta în mare, pentru că, în realitate, lucrurile sunt mai nuanțate, mai ales în ceea ce-i privește pe socialiști. Doar că, în situații de criză, pentru votanți nuanțele dispar, ca și când n-ar fi existat.
Acum, problema este cum se va guverna, de vreme ce nu există, explicit, nicio majoritate posibilă, iar trei din patru partide: PSOE, Podemos și Ciudadanos, par să aleagă: ”Orice, numai Rajoy, nu!”. Până la urmă se va ajunge la o formulă de guvernare. Baze pentru un compromis ar fi. Întrebarea, ca și în cazul Greciei, este: „Câtă autonomie va avea noul guvern spaniol, pentru a promova agenda publică, și nu agenda celor care au dus la eșecul vechilor partide?”. De aici încolo încep marile probleme. Votul a trecut, rămâne confruntarea politicului cu limitele puterii sale de a schimba ceea ce-i de schimbat.