Acest text a fost publicat în volumul aniversar „50 de ani în Facultatea de Filosofie. Pe calea moralei elementare”, dedicat profesorului Vasile Morar la împlinirea vârstei de 70 de ani.
Puțini practicanți ai filosofiei, la noi, au ieșit nepătați din perioada comunistă. Considerată o disciplină ideologică și chiar o axă definitorie a regimului, filosofia a fost, probabil, disciplina cea mai afectată de epurări, de cenzură și de dictatul partidului unic. O analiză a componenței catedrelor din facultățile noastre de Filosofie, înainte și după 1948, ar arăta imediat cât de amplă a fost epurarea și cât de grav a fost denaturată predarea disciplinelor filosofice, la noi. Chiar dacă, după 1960, „șurubul” ideologic a mai slăbit, iar „mica liberalizare” dejisto-ceaușistă a permis unele libertăți culturale neînchipuite în deceniul stalinist, filosofia nu a avut parte de ele decât în prea mică măsură.
Există și o scenă elocventă, în acest sens, în romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni. Victor Petrini, fost profesor de filosofie la Cluj-Napoca, iese din detenție exact în această perioadă de „dezgheț”. El este, în principiu, întâmpinat cu bunăvoință de către autorități, însă (un prim amănunt semnificativ) nu mai este reîncadrat la Facultatea de Filosofie: în locul său se instalaseră deja noii politruci, comilitonii „caloriferistului” care îl dăduse afară din facultate pe însuși Lucian Blaga. Mai mult: Petrini, aflat acum în libertate, se duce la un chioșc de ziare și cumpără Revista de filosofie. Dar, cum constată el însuși, în revistă nu era nici un pic de filosofie: doar un articol indignat, teoretizând necesitatea luptei de clasă, și platitudini marxist-leniniste…
Puțini au scăpat, spuneam, din acest marasm ideologic care, la un moment dat, amenința să distrugă însăși filosofia ca disciplină umanistă și predarea ei în licee și facultăți. Nici măcar marxismul propriu-zis – ca orientare filosofică legitimă – nu putea fi, de fapt, predat și comentat cum se cuvine în România: regimul a impus, ca peste tot în Europa de Est, substituirea marxismului autentic cu un surogat „marxist-leninist”, de cea mai pură extracție stalinistă. La rândul lui, înlocuit, în ultimii 10 ani de comunism, cu „geniala gândire” ceaușistă, devenită și ea – asemeni citatelor ritualice din I. V. Stalin, în anii ’50 –, un soi de mantră bună la toate, de la epistemologie la estetică și de la ontologie la logică.
La drept vorbind, dacă ne ferim de perspective eroice sau, dimpotrivă, defetiste, trei categorii de gânditori s-au salvat din marasmul ideologic al filosofiei din perioada comunistă.
Prima sunt cei care au avut, pur și simplu, noroc: marginalii și cei care se ocupau de zone mai puțin ideologizate ale filosofiei (logica, de pildă, sau analiza limbajului). Exemple de gânditori din această categorie ar putea fi Alexandru Dragomir – filosof privat, fără contact cu vreo catedră universitară și fără a publica, dar ținând prelegeri în cadru intim, pentru discipolii lui Constantin Noica –, Gheorghe Vlăduțescu – istoric al filosofiei, specializat mai ales în filosofia antică – sau Sorin Vieru – logician, care și-a asumat relativa marginalitate socială a domeniului, spre a nu face compromisuri de natură politică.
În cea de-a doua categorie intră filosofii care au început sub semnul marxismului și chiar al colaborării cu ideologia dominantă, dar care au înțeles eșecul comunismului și s-au delimitat, din ce în ce mai ferm, de regim, devenind, către finalul lui, adevărate repere ale onestității intelectuale. Exemplul cel mai la îndemână este cel al regretatului Ion Ianoși, unul dintre puținii noștri gânditori marxiști autentici: începând din anii ’60, a devenit un reper al libertății de gândire și un model pentru cei care, în pofida timpurilor nefavorabile, doreau să facă filosofie în România. Nu este întâmplător că și Vasile Morar, subiectul eseului meu, a fost discipolul cel mai apropiat al profesorului Ianoși, în pofida faptului că nu este marxist. Rămânând el însuși marxist (în sensul occidental al termenului și împotriva vulgatei pseudo-marxiste a comunismului românesc), Ion Ianoși a încurajat gândirea autentică și adevărul istoric în filosofie. O libertate extrem de prețioasă în învățământul filosofic din perioada comunistă, căci ea a permis nu numai continuarea exercițiului gândirii autentice, ci și supraviețuirea, oricât de firavă, a unor orientări nemarxiste.
În fine, cea de-a treia categorie, căreia îi aparține și Vasile Morar, sunt filosofii care, deși au avut o existență socială de largă suprafață publică (profesori universitari, cercetători, autori de cărți), pur și simplu au evitat să facă vreun compromis politic sau profesional. Prețul plătit pentru această independență, în plan social, a fost destul de mare: Vasile Morar, de pildă, a rămas asistent pe toată perioada 1976-1990. Altora, ca Gabriel Liiceanu, le-a fost refuzat accesul la catedră, chiar dacă erau cercetători la un institut academic. Cu toții au avut dificultăți în a-și publica lucrările sau în a onora invitații la manifestări științifice peste hotare.
Avantajul moral al refuzului de a face compromisuri nu mai trebuie, astăzi, reamintit. E de ajuns să spun că, atunci când în 1990 s-a pus problema reinventării Facultății de Filosofie a Universității din București în noul context democratic, numele lui Vasile Morar a fost printre puținele necontestate de nimeni. Alături de Ion Ianoși, Gheorghe Vlăduțescu și Sorin Vieru, Vasile Morar a reprezentat un element indispensabil de continuitate academică a predării filosofiei în România.
Rezistența sa în fața tentației compromisului este cu atât mai apreciabilă, cu cât ambele sale domenii predilecte, etica și estetica, s-au aflat, până în 1989, sub o puternică influență dogmatică. Ne amintim cu toții de lozinca „eticii și echității socialiste” și de interpretările marxist-leniniste – în deceniul stalinist –, apoi național-comuniste – în ultimul deceniu al regimului – ale esteticii, care au avut consecințe devastatoare pentru artele din România.
Această verticalitate morală, evidențiată de comportamentul său public din perioada comunistă, ne relevă una dintre cele mai importante trăsături ale personalității sale. Este vorba de armonia dintre structura operei și structura existenței. Vasile Morar este unul dintre cei mai armonioși oameni de cultură pe care i-am cunoscut și, totodată, unul dintre gânditorii noștri care ar trece cu bine testul la care îi invita mai demult Andrei Cornea pe filosofi să se supună: testul de auto-incluziune. Vasile Morar demonstrează cu întreaga sa existență că nu doar și-a profesat ideile, ci le-a și trăit. A ilustrat cu propria sa viață ideile în care crede și s-a pus în permanență pe sine, ca ființă concretă și ca profesor, în cadrul sistemului de valori pe care îl promovează.
Trei sunt marile învățăminte pe care i le datorez lui Vasile Morar (și se-nțelege că sunt departe de a fi singurul care i le datorează).
Primul este înaltul sens formator al discipolatului.
Știu că, în lumea de azi, nu e de bonton să recunoști că te-ai format pe lângă cineva, învățând și confruntându-te cu un model. Azi, se poartă generațiile spontane și convingerea că „lumea începe cu mine” (cei care o profesează nu știu că, vai!, așa cum spune adesea Nicolae Manolescu, dacă începe cu mine, se și termină cu mine…).
În realitate, însă, cărțile îți pot furniza, desigur, cunoștințe. Pe care școala, la modul impersonal, te poate învăța, la rigoare, să le folosești. Dar numai un profesor adevărat, într-o relație formativă, îți poate arăta ce înseamnă să fii om de cultură. Cum să-ți alegi reperele, cum să cântărești valorile, cum să iei anumite decizii morale și profesionale, cum să te exprimi în spațiul public și, finalmente, cum să te găsești pe tine însuți.
Vasile Morar a făcut, pe cont propriu, experiența discipolatului și o trece, la rândul său, mai departe. Ca estetician, s-a format în relație directă cu Ion Ianoși, în timp ce în etică a învățat foarte multe de la Nicolae Bellu, iar istoria filosofiei a făcut-o cu Gheorghe Vlăduțescu. Pentru cei care își imaginează relația maestru-discipol în termeni de putere sau de feudală predare-preluare a unui domeniu, trebuie să precizez că nici cu Ion Ianoși, nici cu Nicolae Bellu, nici cu Gheorghe Vlăduțescu, relația lui Vasile Morar nu a fost de asemenea natură. Cum spuneam, tânărul doctorand și asistent nu era marxist, nici măcar în sensul liberal, creator, în care era Ion Ianoși. De Nicolae Bellu îl despărțea, de asemenea, o întreagă biografie personală. Specializarea sa nu a mers către filosofia antică, nici măcar în ce privește estetica. Relația cu ei nu a fost una de imitație, ci de formare, de permanentă confruntare personală și descoperire a sinelui. De la Ion Ianoși a învățat valoarea raționalității și funcția vitală a relativismului în materie estetică, de la Nicolae Bellu, echilibrul în materie etică, de la Gheorghe Vlăduțescu și inestimabilele sale lecții de filosofie greacă, însemnătatea spațiului de joc dintre înțelegere și speculație. Însă este evident, urmărind cărțile profesorului Vasile Morar (Etica și mutațiile valorice, 1985, Moralități elementare, 2001, Estetica, 2004 ș.a.), că gândirea sa etică și estetică a mers în alte direcții decât cele ale mentorilor. Întemeierea etică a esteticii și reunirea lor în planul axiologiei nu se află nicăieri în opera lui Ion Ianoși, după cum nici transgresarea eticii în planul teoriei valorilor nu o putem afla în lucrările lui Nicolae Bellu. Relația lui Vasile Morar cu cei trei maeștri, relația spirituală dintre maestru și discipol, nu este una de imitație, ci de emulație. Adevăratul profesor e generos și stimulează libertatea creatoare a discipolului, adevăratul discipol este modest și acceptă să-și supună ideile la proba de foc a examenului în fața unei personalități cu convingeri diferite și cu o uriașă experiență.
Toți cei care, ca mine, au lucrat cu Vasile Morar pot mărturisi că același mod de lucru, aceeași libertate exigentă o imprimă profesorul în relațiile cu discipolii săi actuali. Cititorii cărților sale, de asemenea, au remarcat cordialitatea discursului, caracterul lor luminos și deschis, libertatea spiritului și modul particular în care textul rezonează în propria noastră gândire. Vasile Morar este un adevărat profesor pentru că, la timpul cuvenit, a fost un adevărat discipol.
Al doilea dintre învățămintele fundamentale ale operei profesorului este, desigur, permanența umanismului. El este vădit încă din încercarea de a întrețese etica și estetica, într-o contemporană reluare, pe un alt plan, a anticului concept al kalokagathiei, al identității binelui și frumosului. Cele două sunt asemeni unor rădăcini foarte lungi care, în adânc, se ating și se împletesc. Nu se explică una prin alta, nu se justifică una prin alta – nici nereușita estetică prin conținutul moral, nici insuficiența morală prin excelența estetică –, dar împreună alcătuiesc o unitate axiologică a omului.
A vorbi, astăzi, despre umanism poate părea desuet. Trăim, nu-i așa, în secolul simulacrelor, al culturii divertismentului, al post-umanismului. Lecția operei lui Vasile Morar este că numai umanismul ne poate salva din tragicul contemporan (așa cum îl definea Jean-Marie Domenach: un tragic al pornografiei, kitsch-ului, monotoniei și violenței). Numai umanismul îi poate reda omului unitatea pierdută și îl poate salva, ca ființă concretă și ca eon filosofic. Numai raționalismul, echilibrul și armonia de factură clasică pot recompune o identitate umană, altminteri fracturată între atâtea limbaje și raporturi (sociale, culturale, politice, economice etc.).
Umanismul explică de ce Vasile Morar, un filosof care a ieșit demn din perioada comunistă, a rămas și după 1989 un om de stânga. Pentru el, umanitatea nu e un concept abstract, ci e alcătuită din oameni concreți. Statul, societatea, economia, de asemenea, nu sunt forme existând în sine, ci sunt menite să creeze cadrul împlinirii omului. Stânga lui Vasile Morar este una intelectuală, morală, axată pe afirmarea drepturilor și libertăților omului. Este, de asemenea, o stângă liberală ca mod de gândire, nemarxistă, străină de orice dogmatism și, evident, de orice privilegiu.
Tot umanismul, funciar și asumat, în același timp, a făcut din Vasile Morar un discret, dar eficient, promotor al toleranței și al spiritului democratic în viața publică. Este unul dintre cei mai buni specialiști pe care îi avem în ceea ce privește a) istoria evreilor din România, b) raporturile evreilor români cu majoritatea și, nu în ultimul rând, c) problematica dureroasă a Holocaustului. Beneficiar al unei burse de studii la Institutul Yad Vashem (în 2006), profesorul Morar, fidel perspectivei sale umaniste, este un reper civic și un militant neostentativ pentru toleranță, pentru asumarea răspunderilor noastre istorice în raport cu evreii din România, pentru dialog interetnic și multicultural. Este o fațetă a personalității sale care nu face decât să sublinieze ceea ce spuneam în preambul: și anume, că profesorul își trăiește ideile, nu doar le enunță.
În fine, al treilea element fundamental al operei și personalității lui Vasile Morar îl constituie credința sa nestrămutată în valori. Vădită încă de la primele sale cercetări (Etica și mutațiile valorice, 1985), convingerea în valori este reafirmată în toate cărțile sale importante (Moralități elementare, 2001, Estetica, 2004, Etica în afaceri și politică. Moralitate elementară și responsabilitate politică, 2006), alcătuind o coordonată permanentă a discursului său public. Cu temperanța care îi este caracteristică, Vasile Morar este unul dintre cei care au atras de la bun început atenția, imediat după 1990, asupra riscurilor pe care le comportă degradarea valorilor, după deceniile de mutații artificiale pe care acestea le-au suportat în perioada dictaturii comuniste. Fără valori – însemnând o tradiție spirituală, educație, creatori, instituții –, nu vom reuși să transformăm România și să valorificăm șansa pe care am avut-o, de a schimba ceva în destinul nostru. Fără cultură, fără tradiție, fără un set de norme etice de comportament public, nici măcar nu mai suntem o societate, ci, cum spunea regretatul Octavian Paler, ne transformăm, încetul cu încetul, într-o populație.
Două dintre cărțile sale mi se par chiar premonitorii, în acest sens. Este vorba de Moralități elementare, din 2001, și de Etica în afaceri și politică, din 2006. În ele, ca într-o radiografie efectuată în avans, distingem în epură toată deriva noastră morală, la nivel social și politic. În Moralități elementare, de exemplu, Vasile Morar depășește atât conceptul de minima moralia, cât și pe cel de bun-simț ca paradox, ca să citez cele două cărți celebre, semnate de Andrei Pleșu, respectiv, Alexandru Paleologu. Pentru că minima moralia și bunul-simț țin de o cultură a continuității și a normalității, în timp ce moralitățile elementare se adresează unei lumi anomice, care are mare nevoie, după deceniile de devergondaj moral și intelectual provocat de comunism, de un imperativ și o normă morală. Elementaritatea nu se confundă cu minimalismul moral – care trimitea la conceptul teologic de nerăutate, într-o lume a Răului –, nici cu simplitatea bunului-simț, ci se referă la fundamentele morale imperios necesare într-o societate.
Pe de altă parte, în Etica în afaceri și politică, Vasile Morar intuiește – pornind de la Moralități elementare – dificila balanță în care se află politica, la noi și în lumea contemporană. Mereu sfâșiată între moralitate și eficiență, între onestitate și imperativul succesului, politica democratică găsește rareori calea de mijloc. Să nu se înțeleagă că profesorul ar fi adeptul politicii nedemocratice: dimpotrivă, chiar dacă, în aparență, totalitarismul poate apărea moral, în comparație cu democrația (dictatorii pot lăsa moștenire personală doar două perechi de cizme, ca Stalin, sau pot raporta societății succese evidente, ca electrificarea sau alfabetizarea), el este imoral în sine. Vasile Morar subliniază responsabilitatea pe care o presupune libertatea, în absența căreia aceasta se transformă în contrariul ei. Este ceea ce se întâmplă azi în societatea românească.
*
Închei, spunând în loc de concluzie, că am învățat, din cărțile lui Vasile Morar și din relația de discipolat pe care am avut-o, ceva esențial despre filosofie, despre gândire și chiar despre viață: virtuțile gândului care deschide. Lumea contemporană este plină de gânditori care închid toate orizonturile, care încuie subiectul într-o cutie și profesează, cum spune Eugen Simion, o sinistroză fără ieșire. Vasile Morar este printre cei rari care deschid tema. Chiar când o epuizează din punct de vedere științific, rămân perspective pe care cititorul le poate dezvolta mai departe. Rămân soluții și sugestii, idei noi și câmpuri de cercetare.
Este, în opinia mea, cea mai înaltă dintre calitățile unui filosof, cu care nu mulți, în istoria recentă a filosofiei românești, se pot lăuda.